Cum Realitatea TV mi l-a făcut pe Jiji simpatic

Am citit un articol grozav al lui Gabriel Chifu, pe care-l citez mai jos, şi mi-am adus aminte de ziua în care Jiji mi-a fost simpatic. Ieşise omu' din arest, seara, târziu (nu ştiu ora, n-am stat să-l aştept la poartă şi nici în faţa TV-ului) şi dimineaţa, pe la 9-10, hop, pe Realitatea, transmisie live din faţa casei lui Gigi Becali. Studio în toată regula aranjat în faţa porţii, Adrian Păunescu prezent şi nush care dintre realizatorii Realitatea. M-am crucit: cât de servil să fii să faci transmisie live în sâmbăta dinainte de Paşti pentru că te-a chemat Becali? Cât de înclinat în faţa zeiţei audienţă?
Şi-atunci, bomba: Becali, cu ochii umflaţi de somn, zice: "Vreau să precizăm că Dvs. v-aţi anunţat că veniţi şi eu nu puteam să vă refuz!!" Deci vă daţi seama? Nu e cum credeam noi, că Jiji plăteşte televiziunile (sau nu le mai plăteşte), ci vine ele singurele la miere... Deci se trezeşte el Jiji în prima dimineaţă în familie după o lună de arest, şi la poartă, ce să vezi!!?? Televiziunea! Care voia impresii la cald. Cât de disperat după audienţă să fii ca să n-ai bunul simţ să laşi omul să stea şi el cu nevasta şi copiii după o lună? Adică, ştiţi, venim şi noi pe la Dvs, nu facem deranj mare, instalăm un studio şi-un car TV în faţa porţii. Trăiască televiziunea de ştiri!

Luceafărul de dimineaţă, Nr. 12 / 29 aprilie 2009

Paştele la români

Gabriel Chifu

Felul în care am sărbătorit Paştele a dovedit cu prisosinţă că suntem aşa cum deja ştiam că suntem. Legătura de natură metafizică între făpturile noastre precare şi zona celestă pare cu totul pierdută: această sărbătoare, a Învierii Domnului, menită să glorifice tocmai câtimea de spiritualitate din noi, s-a transformat pe meleagurile noastre, caricatural, în inversul său, adică într-un elogiu fără măsură adus trupului, cărnii, derizoriului, materialităţii vieţii. În loc de linişte, de reculegere, de reflecţie la zădărnicia existenţei, ce am avut?: zgomot şi exces, o isterie a distracţiei cu orice preţ. Să ne distrăm, să ne simţim bine, asta însemnând să mâncăm şi să bem până cădem laţi şi suntem luaţi cu salvarea, cam aşa ar suna deviza sub care s-au aşezat atâţia dintre compatrioţii noştri în aceste zile. În acest sens, televiziunile nu ne-au îngăduit să ne auto­iluzionăm: ele au accentuat fără contenire prezenţa încântată de sine a românului la mese pantagruelice, prezenţa lui euforizată, până în zori, în cluburi, ca şi goana sa prin hiper-marketuri după cumpărături, într-un soi de ancestrală hămeseală naţională, apocaliptică parcă. Marea crăpelniţă, la aceasta s-ar spune că s-a redus sărbătoarea. Plus o maimuţărire a ritualului, care nu mai are în el nimic lăuntric/profund/asumat, ci totul se petrece la vedere, pentru camerele de filmat (personajele de primplan fiind politicieni fără anvergură ori diverşi mondeni îndoielnici...). E de amintit aici episodul cu prea voluntara doamnă ministru al Turismului, care se plimba prin Mamaia pe bicicletă şi îmbrăcată în ie, sau cel cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, care a plecat cu avionul la Ierusalim „să aducă lumină”: aşa lideri, aşa gusturi etalate ostentativ. Ar mai fi de adăugat ceva, neapărat, ca să completăm atmosfera: sărbătoarea s-a preschimbat la noi şi în ceea ce s-ar chema marea îmbulzeală naţională. Lumea a luat în serios îndemnul autorităţilor de a miza pe turismul autohton, pierzându-se din vedere starea de coşmar a drumurilor şi, astfel, cine a avut neşansa să se deplaseze dintr-un loc în altul al ţării şi-a blestemat zilele, şi-a irosit ore în şir pentru a străbate zece sau douăzeci de kilometri, s-a târât ca melcul pe aceste drumeaguri devenite neîncăpătoare şi care ne spun apăsat că, la capitolul rutier, România, sigur, nu face parte nici din acest continent, nici din acest secol. Dar alta a fost întâmplarea care m-a şocat, care m-a silit să mă frec la ochi şi să mă întreb pe ce lume trăiesc, să mă întreb dacă am luat-o eu razna şi am năluciri sau ea, lumea, a înnebunit cu adevărat: e vorba de momentul eliberării din arest a „latifundiarului din Pipera”. Oriunde altundeva această poveste n-ar fi constituit decât cel mult subiectul unei ştiri de un minut, ştire strecurată printre altele, în vreun buletin informativ de la o televiziune aflată în criză de noutăţi interesante. Oriunde altundeva. Nu însă şi la noi. Aici, într-un delir colectiv, subiectul a devenit prilej de dezbatere publică prioritară. Nu una, ci mai toate televiziunile l-au transformat în eveniment naţional. S-au iniţiat, cât ai zice peşte, ediţii speciale, diverşi comentatori, oameni pe care-i credeam serioşi, exprimau opinii cu o implicare ce nu lăsa impresia că ar fi simulată. Totul căpăta dimensiuni de dramă a neamului. O televiziune, pe care altfel o apreciez, a improvizat chiar un studiou în praful de pe şoseaua din Pipera, chiar în faţa gardului kitschos al casei sale. Staţii tv mobile erau instalate pe la proprietăţile bietului om şi pretutindeni pe unde se bănuia că ar urma el să treacă, iar reporteri zeloşi, fete şi băieţi, îi urmăreau fiecare mişcare şi transmiteau în direct de pe traseu, sugrumaţi de emoţie, de parcă transmiteau întoarcerea triumfală a vreunui echipaj de astronauţi care a cucerit Luna sau vreo îndepărtată planetă. Un băietan bâlbâit chiar i-a adresat, cu sufletul la gură, o întrebare fundamentală: ce are de comunicat el poporului român? Nu ţin minte ce a zis respectivul şi nici nu mai contează. ...Dumnezeule, e posibil să ne făurim un erou naţional dintr-un asemenea personaj? Iată, este. Atunci, ce fel de oameni suntem noi şi care este nivelul nostru? Refuz să formulez răspunsul ce nu ne este deloc convenabil. Vinovăţia televiziunilor e de netăgăduit. Justificarea lor curentă, asta aduce audienţă, asta oferim, nu cred că mai poate fi luată în seamă. După o asemenea reţetă, s-ar cuveni să ni se servească live, zilnic, dimineaţa, la prânz şi seara, câte o crimă şi un viol în grup (de ce nu?) şi ele ar atrage un public numeros... Între modul cum sărbătorim Paştele şi modul cum ne alegem personajele publice centrale, eroii, există o determinare puternică, directă şi amândouă ne arată, ca o oglindă fidelă, chipul.