Concert de mare artist în Românica

Citeam într-o zi, acu vreo lună şi ceva, Şapte seri şi ce-mi fu dat să văd? Anunţ că vine Arturo Sandoval la Sibiu Jazz Festival. Arturo Sandoval?? Nenică, ăsta e Gabriel Garcia Marquez al jazzului latino, the top of the top, a cântat cu Dizzie Gillespie, a primit de la el cadou o trompetă pe care scrie "Para mi hijo" ("Pentru fiul meu")... Vreo două săptămâni am dezbătut cu prietenul meu subiectul: e pe bune sau nu e pe bune? E ca la AC/DC, ţeapă? Hmmmm... Pe site-ul Sibiujazz.ro nu zicea nimic de niciun Arturo Sandoval. După vreo două săptămîni, gata, oficial: vine. Bilete în reţeaua Germanos. 30 de RON. 30 de RON???? Hăă, păi Madonna vine pe minimum 400 de ron. Cred ca am luat primele bilete din ţărişoara asta, în dimineaţa când au fost puse în vânzare.
Bun. Vine fericita zi de 17 mai, data concertului. Ne luăm noi rucsacul în spinare, ţup în tren şi direcţia Sibiu. 7 ore de mers ca melcul cu CFR-ul nostru strămoşesc, căldură mare, monşer, dar Sibiul e o minune. Face să mergi 7 ore cu trenul fie şi numai să bei o cafea in Piaţa Mare.
La orele 20.00, concertul, în sala Thalia a filarmonicii Sibiu. Lumea îşi căuta disperată un scaun liber (biletele au fost fără locuri!), mulţi au stat pe jos sau în picioare. Publicul, avizat, în delir la apariţia lui Sandoval. Şi de-aici, începe: sunetistul nu ştia engleză, nu înţelegea ce-i cere artistul: mai tare microfonul de la trompetă, mai tare pianul, şi mai tare, şi mai tare, de unde... A renunţat omul. A doua sau a treia melodie, după vreun minut Sandoval vrea să intre pe voce. Ia voce de unde nu-i microfon, ca sonorizarea nu mergea. Nici n-a mers decât întrerupt, iar a renunţat, a cântat doar din trompetă, pian, orgă. (Să-l vedeţi pe Sandoval la pian!!!) Se fac românaşii noştri că repară sonorizarea, mai încearcă omul la următoarea melodie, ciuciu, nada. Publicul îi ameninţa pe sunetişti. Sandoval nu înţelegea. I se traduce de cineva din public. Nu vă îngrijoraţi, zice în engleză, vom continua să cântăm pentru dumneavoastră oricum.
La bis a cântat splendid, fără microfon, o melodie superbă (Adagio para clarinete de pe vremea Irakere), întreruptă de ţăcănitul aparatelor foto, care au blitzuit tot concertul. La al doilea bis nu s-a mai întos pe scenă, deşi publicul a aplaudat în picioare vreo cinci minute.
Oare o mai veni vreoata Sandoval în România?
Oare l-am putea blama dacă nu?

Cum Realitatea TV mi l-a făcut pe Jiji simpatic

Am citit un articol grozav al lui Gabriel Chifu, pe care-l citez mai jos, şi mi-am adus aminte de ziua în care Jiji mi-a fost simpatic. Ieşise omu' din arest, seara, târziu (nu ştiu ora, n-am stat să-l aştept la poartă şi nici în faţa TV-ului) şi dimineaţa, pe la 9-10, hop, pe Realitatea, transmisie live din faţa casei lui Gigi Becali. Studio în toată regula aranjat în faţa porţii, Adrian Păunescu prezent şi nush care dintre realizatorii Realitatea. M-am crucit: cât de servil să fii să faci transmisie live în sâmbăta dinainte de Paşti pentru că te-a chemat Becali? Cât de înclinat în faţa zeiţei audienţă?
Şi-atunci, bomba: Becali, cu ochii umflaţi de somn, zice: "Vreau să precizăm că Dvs. v-aţi anunţat că veniţi şi eu nu puteam să vă refuz!!" Deci vă daţi seama? Nu e cum credeam noi, că Jiji plăteşte televiziunile (sau nu le mai plăteşte), ci vine ele singurele la miere... Deci se trezeşte el Jiji în prima dimineaţă în familie după o lună de arest, şi la poartă, ce să vezi!!?? Televiziunea! Care voia impresii la cald. Cât de disperat după audienţă să fii ca să n-ai bunul simţ să laşi omul să stea şi el cu nevasta şi copiii după o lună? Adică, ştiţi, venim şi noi pe la Dvs, nu facem deranj mare, instalăm un studio şi-un car TV în faţa porţii. Trăiască televiziunea de ştiri!

Luceafărul de dimineaţă, Nr. 12 / 29 aprilie 2009

Paştele la români

Gabriel Chifu

Felul în care am sărbătorit Paştele a dovedit cu prisosinţă că suntem aşa cum deja ştiam că suntem. Legătura de natură metafizică între făpturile noastre precare şi zona celestă pare cu totul pierdută: această sărbătoare, a Învierii Domnului, menită să glorifice tocmai câtimea de spiritualitate din noi, s-a transformat pe meleagurile noastre, caricatural, în inversul său, adică într-un elogiu fără măsură adus trupului, cărnii, derizoriului, materialităţii vieţii. În loc de linişte, de reculegere, de reflecţie la zădărnicia existenţei, ce am avut?: zgomot şi exces, o isterie a distracţiei cu orice preţ. Să ne distrăm, să ne simţim bine, asta însemnând să mâncăm şi să bem până cădem laţi şi suntem luaţi cu salvarea, cam aşa ar suna deviza sub care s-au aşezat atâţia dintre compatrioţii noştri în aceste zile. În acest sens, televiziunile nu ne-au îngăduit să ne auto­iluzionăm: ele au accentuat fără contenire prezenţa încântată de sine a românului la mese pantagruelice, prezenţa lui euforizată, până în zori, în cluburi, ca şi goana sa prin hiper-marketuri după cumpărături, într-un soi de ancestrală hămeseală naţională, apocaliptică parcă. Marea crăpelniţă, la aceasta s-ar spune că s-a redus sărbătoarea. Plus o maimuţărire a ritualului, care nu mai are în el nimic lăuntric/profund/asumat, ci totul se petrece la vedere, pentru camerele de filmat (personajele de primplan fiind politicieni fără anvergură ori diverşi mondeni îndoielnici...). E de amintit aici episodul cu prea voluntara doamnă ministru al Turismului, care se plimba prin Mamaia pe bicicletă şi îmbrăcată în ie, sau cel cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, care a plecat cu avionul la Ierusalim „să aducă lumină”: aşa lideri, aşa gusturi etalate ostentativ. Ar mai fi de adăugat ceva, neapărat, ca să completăm atmosfera: sărbătoarea s-a preschimbat la noi şi în ceea ce s-ar chema marea îmbulzeală naţională. Lumea a luat în serios îndemnul autorităţilor de a miza pe turismul autohton, pierzându-se din vedere starea de coşmar a drumurilor şi, astfel, cine a avut neşansa să se deplaseze dintr-un loc în altul al ţării şi-a blestemat zilele, şi-a irosit ore în şir pentru a străbate zece sau douăzeci de kilometri, s-a târât ca melcul pe aceste drumeaguri devenite neîncăpătoare şi care ne spun apăsat că, la capitolul rutier, România, sigur, nu face parte nici din acest continent, nici din acest secol. Dar alta a fost întâmplarea care m-a şocat, care m-a silit să mă frec la ochi şi să mă întreb pe ce lume trăiesc, să mă întreb dacă am luat-o eu razna şi am năluciri sau ea, lumea, a înnebunit cu adevărat: e vorba de momentul eliberării din arest a „latifundiarului din Pipera”. Oriunde altundeva această poveste n-ar fi constituit decât cel mult subiectul unei ştiri de un minut, ştire strecurată printre altele, în vreun buletin informativ de la o televiziune aflată în criză de noutăţi interesante. Oriunde altundeva. Nu însă şi la noi. Aici, într-un delir colectiv, subiectul a devenit prilej de dezbatere publică prioritară. Nu una, ci mai toate televiziunile l-au transformat în eveniment naţional. S-au iniţiat, cât ai zice peşte, ediţii speciale, diverşi comentatori, oameni pe care-i credeam serioşi, exprimau opinii cu o implicare ce nu lăsa impresia că ar fi simulată. Totul căpăta dimensiuni de dramă a neamului. O televiziune, pe care altfel o apreciez, a improvizat chiar un studiou în praful de pe şoseaua din Pipera, chiar în faţa gardului kitschos al casei sale. Staţii tv mobile erau instalate pe la proprietăţile bietului om şi pretutindeni pe unde se bănuia că ar urma el să treacă, iar reporteri zeloşi, fete şi băieţi, îi urmăreau fiecare mişcare şi transmiteau în direct de pe traseu, sugrumaţi de emoţie, de parcă transmiteau întoarcerea triumfală a vreunui echipaj de astronauţi care a cucerit Luna sau vreo îndepărtată planetă. Un băietan bâlbâit chiar i-a adresat, cu sufletul la gură, o întrebare fundamentală: ce are de comunicat el poporului român? Nu ţin minte ce a zis respectivul şi nici nu mai contează. ...Dumnezeule, e posibil să ne făurim un erou naţional dintr-un asemenea personaj? Iată, este. Atunci, ce fel de oameni suntem noi şi care este nivelul nostru? Refuz să formulez răspunsul ce nu ne este deloc convenabil. Vinovăţia televiziunilor e de netăgăduit. Justificarea lor curentă, asta aduce audienţă, asta oferim, nu cred că mai poate fi luată în seamă. După o asemenea reţetă, s-ar cuveni să ni se servească live, zilnic, dimineaţa, la prânz şi seara, câte o crimă şi un viol în grup (de ce nu?) şi ele ar atrage un public numeros... Între modul cum sărbătorim Paştele şi modul cum ne alegem personajele publice centrale, eroii, există o determinare puternică, directă şi amândouă ne arată, ca o oglindă fidelă, chipul.

Bulgakov. Mihail.

Inimă de câine, un text fabulos transformat într-un spectacol fabulos de un regizor talentat şi de trei actori fantastici. La Teatrul National Bucureşti. Dacă n-aţi fost, mergeţi. Veţi vedea un Marius Manole neverosimil, o prestaţie de mare, mare actor, alături de un Victor Rebengiuc irepetabil, ca totdeauna.

Am citit nuvela lui Bulgakov după ce am văzut piesa, iar personajele din text au acum chipul actorilor de la TNB. Tot aşa cum personajele Scrisorii pierdute au, pentru mine, chipul lui Rebegniuc, al Marianei Mihuţ, al lui Octavian Cotescu.
Pe scurt, despre Inimă de câine? Iată: un medic genial, chirurg neîntrecut în Europa, face experimente pentru a descoperi secretul tinereţii veşnice. Aşa-i: ce vanitate burghezo-decadentă! Ia un câine vagabond de pe stradă şi îi transplantează hipofiza şi testiculele unui om. Ale unui proletar beţiv, mort într-o încăierare banală dintr-o cârciumă. Stupoare: câinele se umanizează rapid, începe să vorbească, învaţă să folosească toaleta. Devine, fizic, om. Dar ia şi toate defectele omului de la care împrumutase organele: e beţiv, hoţ, mincinos, fără scrupule. Odios. E omul nou, făcut în laborator. Acţiunea piesei se petrece în Moscova anilor 1920.
O replică e de reţinut, în special. Doctorul Bormenthal spune dispreţuitor despre omul "nou": "un om cu inimă de cîine". Dr. Filipp Filippovici: "- Doctore, faceţi o mare greşeală. Pentru Dumnezeu, nu defăimaţi câinele!".

Teza la română

Vă rog să citiţi cu atenţie textul următor. N-o să vă ia mult.

"- Rezultatul concursului! strigă solemn prezidentul comisiei. S-au prezintat doi concurenţi: d. Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. A reuşit domnul...

- Domnul?... întrebară într-un glas cei doi concurenţi.

- Domnul Niţă Ghiţescu! (n.r. - în teza cu subiect unic apărea Ghiţă Niţescu)

- Daţi-mi voie, domnule director, zise Niţă atins, pe când Ghiţă nu ştia ce să crează; trebuie să fie o greşală! Poate că n-aţi văzut bine probele!

- Cum! întrebă aspru directorul, prezidentul comisiei.

- Slava domnului! adăogă Niţă... ne cunoaştem ce putem... Trebuie să fie, nu Niţă Ghiţescu, ci Ghiţă Niţescu.

- Domnule! nu-ţi permit să fii rău crescut!... mă-nţelegi? Am zis bine: a reuşit d. Niţă Ghiţescu!

Dar d. Niţă Ghiţescu (n.r. - în teza cu subiect unic apărea Ghiţă Niţescu) nu s-a lăsat biruit de asprimea d-lui prezident al comisiei; foarte obraznic, a strigat şi mai tare:

- Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! uitaţi-vă la probe!

Tonul cu care a zis "uitaţi-vă la probe!" a făcut un efect straniu asupra superiorului: i-a impus, parcă; acest domn a răspuns:

- În fine, errare humanum est... să vedem...

Şi zicând acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Niţă-l cunoştea bine, şi din plic a tras o scrisorică; s-a uitat pe ea cu băgare de seamă şi, cu tonul mult mai blând, zâmbind:

- Ştii că ai dreptate dumneata?... Aşa e!... Vezi?... confundasem. În adevăr, a reuşit d. Ghiţă Niţescu.

- Aşa da! a răspuns plin de satisfacţie d. Niţă Ghiţescu.

Şi d. director, grav, se retrase-nchizând uşa. "

Vă rog să faceţi abstracţie de eventuale lecturi anterioare şi, doar pe baza acestui fragment să formulaţi ideea principala conţinuta. E??

Despre asta este, de fapt, vorba. Despre faptul că nişte aşa-zişi specialişti în evaluare nu sunt în stare să selecteze un text relevant şi adecvat vârstei elevilor.

Penrtru asta ar trebui să vedem nişte demisii, indiferent că de la... Niţă Ghiţescu sau de la Ghiţă Niţescu.

Matei Vişniec

Ieri, la Cafeneaua Critică din Club A, întâlnire cu Matei Vişniec şi Serge Basso, directorul KulturFabrik din Esch-sur-Alzette.
S-a vorbit despre ultima montare a lui Radu Afrim, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, care a deschis Fest Co la Teatrul de Comedie. S-a lăudat regizorul, s-au felicitat actorii, prezenţi în Club A. Matei Vişniec a povestit că n-a fost un apropiat al omului Cioran, a relatat un episod emoţionant (Cioran strângând în braţe o seară întreagă un colăcel primit de la cineva "de acasă", la ambasada României, imediat după Revoluţie) şi a făcut un soi de apologie rezervată, dacă acceptaţi aşa ceva, a celui care a fost după el "ultimul filosof posibil": retras din lume, indiferent la onoruri şi luminile reflectoarelor, refuzând premii ca Sainte-Beuve, Combat, Nimier, Morand, cum se ştie, şi invitaţiile lui Mitterand la Elysee, cum se ştie mai puţin.

Matei Vişniec mi se pare unul dintre marii dramaturgi ai vremurilor noastre, în lumea asta mare, nu în România sau în Europa. Teatrul descompus sau Omul-pubelă, Ţara lui Gufi, Angajare de clovn, Ultimul Godot, Maşinăria Cehov şi multe, multe altele dau măsura unui artist capabil să vorbească umanităţii de pe toate meridianele. Asta pentru că Vişniec ştie că omul e contradictoriu în fiinţa sa, că se teme de moarte, că boala îl face mai profund şi mai autentic, că din întunericul totalitarismului de orice fel se poate ieşi prin inteligenţă, curaj şi solidaritate.

Convorbiri cu cîinele oraşului
de Matei Vişniec

Pe străzile oraşului cîinele oraşului
mă latră încet,
de ce latri la mine, îl întreb
sînt singur, îmi răspunde
şi mă cuprinde frica

să mergem să bem o bere
îi răspund
el rîde, îmi spune, eşti nebun?
ce-o să zică oraşul cînd ai să bei bere
cu cîinele oraşului?

eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,
aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,
îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc
în aer

de ce strigi la mine, mă întreabă
cîinele oraşului aproape plîngînd,

de ce strigi aşa de urît la mine?

sînt singur, îi răspund
şi mă cuprinde frica

Matei Vişniec are trei premii ale Uniunii Scriitorilor, unul pentru poezie şi două pentru dramaturgie.

Roşia Montană

Problema Roşia Montană poate fi sintetizată în două puncte, mari şi late:

1. O companie (RMGC) propune o exploatare auriferă cu cianuri în Ţara Moţilor, în inima Ardealului, într-una dintre cele mai frumoase zone din România. Târgul e aşa: noi vă dăm nişte bani (cică 40-50 mil. dolari anual, discutabil, vorbim altă dată de ce), în schimb radem de pe faţa pământului 4 munţi şi lăsăm în loc nişte găuri galbene terasate şi un lac de cianuri. Într-o zonă locuită! Cianurile, experienţa a demonstrat-o chiar foarte recent, la Baia Mare, se pot infiltra şi ucide plante, animale, oameni, situaţie calificată drept „crimă ecologică” de IPS Bartolomeu Anania. Peisajul, o bogăţie economică dacă privim din punct de vedere turistic, nu se va putea reface niciodată. Nu în următoarele câteva mii de ani.
2. În măruntaiele munţilor care vor fi măcinaţi pentru a se extrage aurul (cca. 1 gram pe tonă!) se află vestigii arheologice inestimabile, galerii romane şi artefacte a căror distrugere ar reprezenta o crimă pe care numai un popor fără respect de sine o poate accepta.

Aceste subiecte ar trebui să fie de ajuns pentru ca orice altă discuţie pe această temă să fie inutilă. Şi totuşi, nu! Încă mai există oameni care cred că proiectul RMGC este unul viabil pentru zonă. Singurul.

Vă propun următoarea schimbare de termeni ai ecuaţiei: să zicem că în Delta Dunării (caz A) sau în zona Sarmisegetuza (caz B) s-ar descoperi importante zăcăminte de ce vreţi Dvs., de aur, de platină (n-avem, dar să zicem), de diamante... Cum vi s-ar părea propunerea unei companii care ar vrea să exploateze zăcămintele, cu preţul distrugerii zonelor respective? Aţi accepta? Ei bine, Roşia Montana e cazul A + cazul B.

Poveste de început

N-am crezut niciodată în bloguri. Niciodată, până acum câteva zile, când m-a convins Dono. Nu, Dono nu e un prieten al meu, cum ați putea crede, ci un alt blogger. Scrie fermecător, și, spre deosebire de toți cei care m-au făcut să nu cred în bloguri, Dono nu scrie despre sine, pentru sine, ci pentru noi, cititorii. Dacă nu-l stiți pe Dono, vedeți aici: http://dono.ro. N-o să regretați.
Blogul de față va fi, cum îi zice numele, despre viață și cărți. Despre metroul în care urcăm zi de zi, despre străzile blocate în fiecare dimineață și seară, despre politicieni, atunci când voi fi nervoasă sau hotărâtă, despre mâncare, filme, dans, fericire și plâns.
Va mai fi și despre cărți, care fac parte din viață. Cărțile mele, devenite ale mele prin îndrăgostire, mi-aș dori să devină și ale voastre. Și poate, prin ele, să devenim prieteni.